Despre "Melancholia" lui Lars von Trier, într-un ton melancolic

M-am uitat prima oară la Melancholia acum câteva luni şi ca pe o acceptare a unui lucru firesc, mi-a plăcut.

Nu am înţeles decât puţin din tot ce Lars von Trier a încifrat în detaliile uneori "greoaie", alteori desprinse parcă din picturi, pe care le-am urmărit cu sufletul la gură în aşteptarea inevitabilului. Detalii care transformă aşteptarea sfârşitului într-un ceremonial migălos pregătit. (Momente care fac ca spectatorii din sală să se cearnă treptat, ca făina printr-o sită deasă.)

Că e un film despre sfârşitul lumii nu are nimeni nicio îndoială încă de la început şi până la final. Însă pe tot parcursul filmului ne urmăreşte întrebarea "cum?" se va petrece totul ...O întrebare care ne conduce prin poveste ca un licurici prin întuneric.

Aşteptam şi nu aşteptam sfârşitul, aşteptam să vină un supererou să împiedice invazia melancholiei - invazie care se petrece pe mai multe planuri: pământul este lovit de planeta melancholia, unul din personajele principale (Justine) trăieşte momente aproape paralizante de depresie, iar atmosfera abundă de elemente ce construiesc acea încărcătură de dinaintea furtunii.

După cum vă spuneam, aşteptam... o minune salvatoare, un cârlig în care să-mi pot atârna optimismul, speranţa că nu are cum să se producă big bang-ul invers. Dar minunea era însăşi ciocnirea planetelor, firească, precum ciocnirea unui val de stânci. 

A trecut ceva timp de când l-am văzut prima oară şi am simţit aşa...din senin, într-o zi, pur şi simplu, nevoia acută să-l văd din nou. (Am o bănuială de unde o fi apărut nevoia, dar nu aş putea băga mâna în foc. Să fi fost melacolia, bat-o vina.) Să ne-n-ţelegem, nu mi-ar fi mirarea aşa de mare, dacă nu mi s-ar întâmpla foarte rar să mă uit la un film de două ori, cu atât mai puţin la un film care mi se părea că ar fi de ne-nţeles.

Cred că nu va rămâne decât să-l încercaţi. Nu pot să sper decât că veţi simţi la fel. :)

Cum putem exprima inefabilul?

Nu de putine ori ne izbim în comunicare de inefabil. Cauza este poate complexitatea a ceea ce vrem să transmitem, subiectivitatea pe care ne e rusine să o expunem oprobiului public, frica de sinceritate, profunzimea sau delicateţea subiectului.

Ca soluţie a acesor blocaje ce intervin între noi şi ceilalţi, se iveşte simbolistica artefactelor, care pot comunica cu mare fineţe ceea ce verbalul nu poate adesea exprima.

O adevarata lecţie în acest sens ne dă Madeleine Albright, fost secretar de stat american şi ministru de externe în timpul mandatului Clinton, care a consacrat broşele ca instrument de comunicare diplomatică.

Şarpe, gândac, viespe, bondar, ţestoasă, melc sau pasăre. Niciuna dintre aceste broşe pe care Madeleine Albright le purta în timpul negocierilor nu era aleasă întâmplător.

Povestea a început în 1994, după războiul din Golf, când după o vizită în Irak, presa irakiană a numit-o metaforic „an unparalleled serpent”. La urmatoarea întâlnire cu Saddam Hussein, Madeleine Albright avea să poarte în piept o minunată broşă sub forma unui şarpe auriu.

Gestul în sine este unul de o foarte mare fineţe şi subtilitate diplomatică, reuşind să transforme un afront, într-un avantaj, însuşindu-şi cu eleganţă, fineţe şi umor semnificaţiile pozitive ale acestui simbol ancestral. Din acest moment, broşele pe care Madeleine Albright le-a purtat au devenit un instrument în comunicarea diplomatică şi o provocare lansată cu inteligenţă interlocutorilor de la negocieri.

Această „viespe” a fost purtată la o întâlnire cu Yasser Arafat, în timpul tratativelor de pace din Orientul Mijlociu. Întâlnirea a fost una tensionată, Madeleine Albright declarând că broşa i-a reflectat starea de spirit şi poziţia adoptată. După întâlnire, Yasser Arafat i-a trimis o broşă cu un fluture.

Pentru ruşi, secretarul de stat american a păstrat un arsenal diplomatic aparte. În discuţiile cu Vladimir Putin legate de conflictele din Cecenia, Madeleine Albright a folosit ca „metaforă vizuală” o broşă cu trei maimuţe:  care îşi acoperă pe rând urechile,  ochii şi  gura - pentru a semnala indiferenţa cu privire la situaţia din Cecenia. „La un moment dat, rusii pusesera microfoane in Departamentul de Stat. 

Am descoperit că era un microfon într-una din sălile de conferinţă, deci când m-am întâlnit cu ruşii data urmatoare, am purtat o broşă mare, care înfăţişa un gândac. Au înteles mesajul" povesteşte Albright în ultima sa carte „Read my pins”, "bug" în limba engleză însemnând "gândac", dar şi "microfon".

În colecţia de 300 de broşe a lui Madelein Albright se mai numără şi broaşte ţestoase sau melci, purtate atunci când negocierile se derulau într-un ritm lent, un interceptor de rachete, broşă purtată în timpul negocierii unui tratat antibalistic, broşe-soare purtate ca simbol al optimismului, sau păsări, ca simbol al speranţei.

Madeleine Albright ne arată cum putem comunica cu eleganţă şi subtilitate, concentrând poveşti diplomatice în simboluri vizuale cu tâlc.